Cartea „Floarea Adevărului“
În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită şi tipărită de Şcoala Ardeleană. Este vorba de opusculul intitulat « Floarea adevărului », carte din care se păstrează un singur exemplar, şi acela în străinătate. Ea este opera colectivă a „cuvioşilor ieromonaşi” de la Blaj, respectiv a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu călugărul-episcop Petru Pavel Aron. Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice sub care s-au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea raţională a evenimentului. Ca mod de exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc, postulat de cele mai luminate minţi ale acelei epoci. Contrar tuturor disputelor care afectau lumea românească în legătură cu Uniatismul[7], cartea este străbătută de un ton calm şi tolerant, care vrea să convingă, nu să învingă. Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul Ioan Bob la 1813, a fixat pentru totdeauna tonul moderat, erudit şi civilizat în care românii uniţi cu Roma şi-au apărat şi îşi apără confesiunea în faţa nu puţinilor detractori. « Floarea Adevărului“ (1750) a apărut şi în versiune latină: „Flosculus Veritatis“ (1753) şi „Doctrina Christiana“ (1757).Biblia de la Blaj din 1795, cunoscută şi sub numele de Biblia lui Clain sau Biblia lui Bob, reprezintă cea de-a doua traducere a Sfintei Scripturi tipărită în limba română. Samuil Micu începe să traducă Biblia încă din anul 1783, pe vremea când era prefect de studii la Colegiul Sf. Barbara din Viena. Există opinii după care întreaga traducere a Bibliei ar fi fost încheiată deja în 1785. Sursele versiunii sale sunt vechea Biblie de la Bucureşti.Biblia de la Blaj din 1795, cunoscută şi sub numele de Biblia lui Clain sau Biblia lui Bob, reprezintă cea de-a doua traducere a Sfintei Scripturi tipărită în limba română.
Repere bibliologice
Cuprinzând traducerea Vechiului Testament şi a Noului Testament în limba română, cartea are formatul in-folio (380/390 x 250/260 mm). Potrivit surselor bibliografice consacrate[1], volumul are 10 file nenumerotate + 894 + 246 pagini. Paginaţia reală, ţinând cont de greşelile de numerotare, este de fapt următoarea: 7 file nenumerotate + 894 p. + 250 p. + 3 file nenumerotate în final. Filele liminare conţin o prefaţă a traducătorului, intitulată Cătră cetitoriu, urmată de un amplu Cuvânt înainte la S Scriptură, apoi de o mică introducere În ceale cinci Cărţi ale lui Moisi, precum şi de un scurt preambul la Cartea Facerii. După această secţiune cu conţinut isagogic, filele liminare 8-10 cuprind Însămnarea apostolilor şi a evangheliilor duminecilor, apoi înştiinţarea Cătră cetitoriu, aparţinând diortositorului Petru Gherman de Peterlaca, iar în final o erată. Cartea s-a tipărit cu caractere chirilice între 1 noiembrie 1793 şi 15 noiembrie 1795, cu sprijinul episcopului Ioan Bob.
Traducerea
Samuil Micu începe să traducă Biblia încă din anul 1783, pe vremea când era prefect de studii la Colegiul Sf. Barbara din Viena. Există opinii după care întreaga traducere a Bibliei ar fi fost încheiată deja în 1785.[2] Sursele versiunii sale sunt vechea Biblie de la Bucureşti, din 1688, dar, în primul rând, o ediţie a Septuagintei scoasă de elenistul olandez Lambert Bos, la Franeker, în 1709, precum şi una dintre ediţiile poliglote care fructificau adnotările lui François Vatable, respectiv cele apărute la Heidelberg (1586, 1599, 1616), sub îngrijirea lui Corneille-Bonaventure Bertram, text reeditat, la Paris, în 1729-1745.[3] Maniera de traducere a lui Micu este expusă în cuvântul Cătră cetitoriu, în care el argumentează avantajele şi, mai ales, dezavantajele transpunerii literale, cuvânt cu cuvânt, în funcţie de rigorile fidelităţii maxime impuse prin tradiţie pentru orice echivalare a textului biblic, potrivit principiului hermeneutic „Ordo verborum mysterium est”, enunţat de Ieronim: „Iară, o, iubite, cucearnice cetitoriu, am voit a-ţi aduce aminte că doară şi acum întru unele locuri ţi să va părea întunecat graiul, ci pentru aceaea să nu te sminteşti, nici să te pripeşti a vinovăţi şi a defăima lucrul, că întunecarea aceasta şi dintru aceasta vine, că noi nici pentru mai luminat înţeles nu am vrut de la noi nici măcar un cuvânt cât de mic să băgăm în S Scriptură, ci ne-au fost voia ca întru toate să rămâie întru curăţeniia sa şi întru tot adevărul său, după cum easte în cea elinească. Aceasta easte pricina întunecării întru unele locuri, că foarte anevoie easte luminat şi cu chiiar înţeles de pre o limbă a tălmăci pre altă limbă, niciun cuvânt adăogând şi ţiind idiotismii limbii ceii dintâiu, că fieştecare limbă are osibiţi ai săi idiotismi”. Manuscrisele cuprinzând protograful traducerii se păstrează în fondul Blaj la filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei Române.
Posteritatea Bibliei de la Blaj
Influenţa pe care a exercitat-o ediţia de la Blaj, timp de peste un secol, asupra limbajului biblic românesc este covârşitoare. Atât Biblia de la Sankt Petersburg, din 1819, cât şi Biblia de la Buzău, apărută, în cinci volume, între 1854-1856, apoi cea tipărită sub supravegherea şi binecuvântarea mitropolitului Andrei Şaguna, la Sibiu, între anii 1856-1858, precum şi, într o anumită măsură, Biblia Sinodală, apărută la Bucureşti, în 1914, sunt îndatorate traducerii lui Samuil Micu. Cu multă onestitate, episcopul Filotei mărturisea în precuvântarea ediţiei buzoiene că „dintre Bibliile tipărite în limba noastră mai bine tălmăcită şi mai luminat la înţeles este cea de la Blaju”. Comparând Biblia de la Blaj cu Biblia de la Bucureşti, constatăm o evoluţie evidentă sub aspectul limbii române literare. Este sugestivă caracterizarea pe care Perpessicius o făcea Bibliei de la Blaj, după ce descoperea în Glossa lui Eminescu imagini preluate din Ecleziastul tălmăcit de Samuil Micu: „O lectură comparativă a celor două Biblii, de la 1688 şi de la 1795, apleacă cumpăna în favoarea celei de a doua. Şi nu e la Clain numai grija unei clarităţi cât mai explicite, dovadă argumentele iniţiale ale capitolelor, glosele, explicaţiile cuvintelor, cu cari e înlesnită lectura unui text bogat în arcane, dar este mai cu seamă grija unei continui rotunjiri a frazei, a expresiei, a topicei”.[4]
Reeditarea Bibliei
În anul 2000, la iniţiativa episcopului Virgil Bercea, Biblia lui Samuil Micu este republicată, într-o ediţie jubiliară scoasă la Tipografia Vaticana din Roma. Realizată de un grup de istorici şi filologi clujeni, condus de Ioan Chindriş (coordonare editorială) şi Eugen Pavel (coordonare filologică), noua ediţie diplomatică cuprinde, în partea stângă, reproducerea anastatică a textului cu caractere chirilice, iar în partea dreaptă, transcrierea interpretativă a acestuia cu litere latine. Este un volum impunător (370 mm x 240 mm) de 2624 de pagini, care a stârnit admiraţia Papei Ioan Paul al II-lea, în prezenţa căruia a fost lansat la Vatican în 31 mai 2001,[5]prilej cu care Sanctitatea Sa a rostit o alocuţiune.[6] Lucrarea a fost distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române.
